Era doar o toamnă în noi...toți
Crizanteme ne salutau ruginite
La margini de drumuri ostenite
Printre frunze cu fontanele deschise
Mă simțeam arc destins înspre interior
Îmi ghemuiam privirea diluată
De prea mult cer plumburiu și rece
ÃŽn praful de pe aripile unui bondar
Și căutam orizontul rupt în cioburi
De bolta devenită biconcavă
Ce ne apăsa destinele de lut
ÃŽnghesuindu-ne suflet de suflet
Ca să ne iasă aburi din palme
Când ne feream privirile speriați
De cât de mult putem semăna
Desprinși din trufii și orgolii
Și cu circumvoluțiunile expuse
Ca niște Adami și Eve fără măști
Și fluturele poposi ca un gând suspendat
Pe mâna mea dreaptă golită de mâine
E doar un univers ce-abia ieri născut
Pentru a dispărea fără lacrimi sau amar
Peste o veșnicie în timp fluturesc
Dar doar o clipită din graba absurdă
În care destrămarea ne-o măsurăm
Atunci ai apărut Tu ca nălucă
A tot ce nici nu voiam să gândesc
Și-am stat spate în spate o noapte
Ce nu se mai sfârșea pentru noi
Atunci ne-au crescut rădăcini
Din omoplați și tâmplele grele
Ca să ne curgă amintirile ascunse
Ale timpului când eram doar uimire
Din tine în mine și înapoi dublat
Refăcând un început ce-i sfârșitul
Îmbrățisării noastre atemporale
Ce ne-aduce mereu și mereu
La cumpăna destinelor noastre
Uneori nu ne cunoaștem
Alteori ne suntem totul
Ca lacrimile aceluiași cer infinit
Ce ne strecurăm printre fisuri, molecule
Până în adâncurile unui pământ
Ce ne soarbe doar spre a ne naște
În lacuri de cleștar ce oglindesc
Un cer prea trist...omniscient...