- de la un sentiment al vinovăției, o noapte în vis,
trecând pe acolo fără să-mi găsesc un timp
ca să trec, să le văd…
!Oh, marea mea problemă existențială!
sentimentul care mă împinge să cred
că puținul pe care-l fac, nu-i destul pentru cei apropiați -
undeva acolo departe, într-un necunoscut,
se răsfăța o mare furtună
ca să ajung la orfane trebuiau traversate umflatele puhoaie -
! le chemam ca un strig
să mă audă vorbind,
iar ele răspundeau ca un ecou
că se vor cuprinse-n brațe.
despărțite de ape, le amăgeam să urce în barcă
să treacă prin luptă învingând pericolul,
furtuna se dezlănțuia din ce în ce mai puternic
între o disperare și o dorință primară
au reușit să pornească motorul bărcii
mă strigau disperate din mijlocul furtunii
și că au frica morții prin răsturnarea bărcii.
le îndemnam în reușită, să prindă curajul puilor
la prima desprindere din cuib,
să treacă peste iureșul puhoaielor învolburate
spre partea întâlnirii a îmbrățișărilor mele
aveam o speranță îndoielii(negarea)
cum drumul reușitei părea unic
furtuna mă încleștase în frică,
apa, în valuri negre,
lovea puternic încercând să mă fure,
începusem ruga,
o rugăciune a disperării, a neputinței,
! am căzut în genunchi cu mâinile ridicate spre cer
urlam către Dumnezeu:
- Doamne ți-am slujit din copilărie!
ți-am împlinit poruncile tale,
am fost întotdeauna acolo unde m-ai chemat!
n-am stat indiferent la nevoile altora(îndreptățite)”
- Roagă-te! (printre tunete și fulgere, așa-i auzeam răspunsul)
- În imperfecțiunea mea, știu că sunt supus greșelii,
dar acum am mare nevoie de Tine,
în neglijența mea am uitat puțin,
nu le lua la tine în momentele astea,
am nevoie, cum și ele, au nevoie de mine
te rog, nu le lua acum!
Vinovăție, dorință și învingerea capricioasei vremi
balauri negri - uriașe valuri - mușcau din malul așteptării
Un val călare, peste alte valuri,
mi-a cuprins, aproape strivindu-mi trupul, ca într-o elicoidală
strângere melcată
apoi, ca dintr-un teasc, simt picurându-mi
lacrimile sângelui înfierbântat
oprindu-mi respirația, cu ochii nemărginiți deschiși
m-am agățat disperat(carpopedalian) de un mănunchi rădăcinos
care plutea în aer, înțărcat de la sânul pământesc
secunde fracționate, înăbușiri obsedante
începusem adâncirea ca speranța plutirii unei pietre
aruncată tangențial pe suprafața apei,
dacă aș putea să evit dezastru prin înot…
o cortină se deschide(dar cine a închis-o?)
urme sonore cu zgomote de pași
apare actorul „cel bun”, eroul de film
îi uitasem numele
(i-aș fi găsit un nume, dar mi-a fost teamă
că o să-l scriu agramat!)
îi cunoșteam fizionomia și mersul sigur!
izvorul meu de liniște -
ar fi înțeles actele Confrères de la Passio
dar printre lacrimi și strigăte
am început povestea dramei noastre…
o știa, a jucat o mulțime de roluri,
în timp ce cu un glas domol mă liniștește:
- Privește! Iată, marea-i potolită!
pe fundal, dincolo, se vede în depărtare,
de ucenici, Iisus înconjurat,
în șopotul mării, cerul senin albastru,
mâinile fluturânde ca niște aripi uriașe
și părul zburând în coame ca din trapul mânjilor.
în bucurie!
țipăt și urlet
îmbrățișare!