Prea obosită ca să pot adormi către zori, mă trezesc
speriată de propriile vise, cînd camionul de gunoi

ajunge în curtea din spate. Acești bărbați care adună
totul cu mănuși, pielea lor bronzată și tăbăcită.

Ei sînt frații mei vitregi deoarece simt lucrurile
pe care le-am simțit ieri, sînt gardienii memoriei mele.

Parfumul brazilor de Crăciun abandonați încă vii.
Cojile de portocală și alte indulgențe ale vieții.

Prea multe mucuri de țigări atinse doar de două ori:
odată cînd mi-am amintit ceva prea frumos,

și încă o dată cînd am încercat să uit acel lucru.
Este acel ceva care se zbate în colțul sufletului,

țipînd: asta e viața ta, trăiește-o odată!
Este vuietul iernii care îndoaie copacii.