când ți-am atins mâna, nu așteptam nimic, cum nici nu voiam, a fost doar un răspuns la o întrebare din seria lungă a deceurilor pe care le uram când eram copil. nu am întrebat niciodată de ce. dacă aveam nevoie de explicații, mi le dădeam singură. credeam că există doar cine și ce.

important că eram. mă simțeam cu mine, asta a fost cheia. nu am mers nicăieri cu tine în ziua aia și nici în următoarea. descărcasem, din memorie, un film, îl puteam seta la orice secundă, dar îl lăsam așa, de la un fel de capăt până la un oarecare sfârșit. mă gândeam la Syberia și că va trebui să-i pun sopranei de nu știu câte ori băutura-n pahar, până să cânte, că va trebui să pornesc trenul, că am haine destul de largi încât să iau cu mine orice, chiar și pe mine, înapoi.

înăuntru simțeam un ce, un ceva, ca atunci când mâzgălești o foaie de prea multe ori. nici nu știi ce ai vrut să scrii sau să refaci. o arunci și atunci se întâmplă.

nu știu dacă era mâna stângă sau dreapta, cum nici apoi. doar impresia de fragilitate, asta m-a făcut să simt, să iau câteva mâzgălituri de pe foaie, să găsesc o virgulă,

un și

dar nu mai era nimic. aș fi fost tristă, dacă nu eram eu, dacă nu eram cine.