mă pot uita în urmă
cu liniște
la frânturi de viață din zaț negru
la ziduri dărâmate din dreptul inimii
pe când sarcina de-a fi om
îmi apăsa umerii tineri
pe când mi-era împotrivă lumea
cu toate întrebările ei

și tânjeam să redevin
cea care crede.

cea care crede în ceruri albăstrii
cea care crede în rochia de vară cu maci
cea care crede în sânziene
și-n ploi calde și-n vânt

și în sărutul buzelor
ce-au așteptat
să nu mai creadă în

singurătate.