Către asfințit cerul topise norii viorii, iar luna era ca o urmă
ușoară, lăsată de arătătorul pătat cu zahăr al unui copil.
Drept în fața ochilor mei acel mic zeu se juca și încropea miracole
între anotimpuri, unde caldul se unește cu recele

Oare din ce foc și din ce gheață m-a izbit Domnul la mijloc și pe mine,
să apar albă cu doi ochi negri tăciune care rîdeau după lovitură
în lumea luminîndu-se pe sine?

De copilă dorm la marginea drumului mare,
cobor fruntea și mă doare cînd visez că mîine răsăritul va fi întîrziat
5 secunde de moartea altei stele.
Nu e nimic nou, anii sînt măsurați și după trupul copacilor.