Dimineața coborau ca laptele
iar eu mă minunam
solilocvând: "ce impostor
oi fi să nu-mi placă?".
Sfărâmat de sinestezie,
acest ochi-ureche al plăcerii,
mă lăsa halucinând euforic,
de parcă inspirul
m-ar fi stupefiat. Trezirea
sub același cer în același oraș,
locuind pe aceeași stradă,
cu aceleași așternuturi, îmi
lăsa o umbră de satisfacție
cu o tușă de reverență. Straiele
din materiale sintetice
mă cuprindeau ca și când altfel
nu se poate.
Numai să fi dus gândul către stânga
și n-aș mai fi putut să simt
aceeași bunăstare burgheză,
întârziată în dormitorul meu, sărăcăcios,
din această garsonieră închiriată,
unde visul de dreptate a lui Rousseau
m-a zămislit pe mine: omul luminat,
omul nou, omul intelectual.
Coborau, acoperindu-mi lumina solară,
mișcându-mă în ritmul zilei,
spre amiază.
Coborau, aterizând dintre aripile păsărilor
între mine și voință, câteodată
poate prea grei pentru pământ.
Nu vreau să-i mai văd tunând, răsfirați,
fugari prin zile neguroase. Atunci
când din mine iese un necunoscut
hăituit în fereastră, chiar și când
stau absorbit cu o ceașcă de ceai
între o carte și un ziar.
Dialoghez
cu apropiații. Aprind lumina
în cameră cu un radio molcom în fundal,
apoi televizorul într-un acces de dezorientare, ajungând în final
exilat ïn realitatea virtuală,
replică a satisfacției de la care am pornit.
Se simte cum polii cerului se însănătoșesc
cu nori tot mai vioi și stoluri.
Nu mai contează unde, doar aerul
inspirat între pereții ăștia mă umblă
cuminte prin ei.