Þi-am văzut corpul dispărut în umbre adânci;
cândva eram una cu tine,
cândva mi-am pierdut nerușinarea la porțile cerului, în mătase albastră.
(Tu îmi ghiceai trecutul în cafea,
eu credeam că e o calitate a somnului.)

Þi-am simțit sufletul pierdut în aerul din jur;
cândva ușile s-au închis în urletul tău,
cândva mi-am strâns coapsele cu ambele mâini și mai mult.
(Tu o numeai memorie de catifea,
era din nou gustul sângeriu al buzelor.)

Undeva, departe,
deraiau trenuri, se ciocneau mașini;
am alergat kilometri întregi fără să mă mișc,
am rostit milioane de cuvinte prin gura-mi larg închisă.