într-o zi am găsit o mască tristă pe stradă. John a spus să nu o ridic. era lipită de asfalt, dar culoarea ochilor ei, conturul buzelor, sprincenele ridicate a mirare și lacrima care se oprise în colțul acelei guri...toate mă obsedau într-o secundă cât o amintire în 20 de ani. am ascuns masca în buzunarul meu. am dus-o acasă și i-am povestit despre:
viață și capriciu,
despre femei și modă veche
despre fericiri și trădări
dar și despre iubire, infatuare, apa de râu, speranță și moarte
în mintea lui John eram cu siguranță un nebun care credea în magie. nu m-a oprit și nici nu a încurajat dialogul meu cu masca pierdută. el fuma și sugera normalitate. eu vorbeam unui actor care-și pierduse rolul. un rost demodat. un eu suspendat. și-mi luneca-n sânge actul dramatic al fiecărui rol. un sufleur care purta la gât colierul de lacrimi al morții. sau al iubirii. ce sculptor de vieți și-ar abandona muza? profesorul a devenit o blană de urs într-o cabană de munte. da, am să scriu despre asta. poate spre seară când începe ploaia. aș ajunge cumva la nivelul acestei măști triste. aș încerca să pun mănușa de vânătoare într-o toamnă cu file albe. dulce tristețe a fericirii viitoare, ce mult îmi încălzești privirea! ce mut abandon uman și ce splendoare în aceste rătăciri ucise!
John mi-a tras o palmă zdravănă peste ochi. stătea aplecat peste mine, cu țigara arsă pe jumătate, mormăind continuu: „te-ai îmbătat iar ca un porc, man”.

în beția mea fusesem fericit. poate că azi voi găsi o mască în zâmbet naiv.