Și val cu val te împinge în larg
Îndepărtîndu-te de toate,
Îți pune sufletul în ștreang,
Din cursul vieții își face parte.

Adună nori crăpați să cearnă
Cataclisme în ochii tăi
Lovind cu ură și cu spaimă
Ca cei mai fioroși călăi.

Iar tu te vezi fără apărare
În mijlocul pustietății,
O vorbă nefiind în stare
Să îndrugi pân' la lăsarea nopții.

Ce de stele ți se arată
Într-o pătură învechită,
Îți șoptesc că vor să ardă
Umbra ta înmărmurită.

Te orbesc cu a lor văpaie,
ÃŽmpletindu-se cu tine,
Vezi ființa cum se-nmoaie
Și grăbită să se încline.

Într-o clipă se unesc
Și ia formă de stafie,
Gânduri multe te izbesc
Până în copilărie.

Simți mireasma de garoafă,
Auzi cântece de jale,
Iar ținuta îți este roasă
De la cap până-n picioare.

Câtă lume se adună
Să-ți vorbească rând pe rând,
Câte bocete răsună
Câtă apă, cât pământ.

Iar tu stai nepăsător,
Ascuns după un cofraj,
Lăsîndu-ne ușor, ușor
Amintiri fără curaj.

Cum să-i spun la a ta bătrână,
Jumulită de al tău dor,
Că la piept n-o să mai țină
Prea iubitul ei fecior.

Cum să-i spun la ai tăi copii
Că n-au cui mai spune tată,
Că te-ai dus și nu mai vii,
Că te-ai prefăcut în piatră.

Scoli iubite din mormânt,
Cum mă lași în plâns pe veci
Fă-te ploaie, fă-te vânt,
Dar nu privi cu ochii reci.

Iartă-mă că îndeajuns
Nu am prețuit țărâna
Ce prea repede a ajuns
Să-mi îngreuneze mâna.

Scoal' de îmi spune că e visul
Ce nu-l voi avea vreodată,
Nu te rătăci-n abisul
Ce n-o să mi te mai întoarcă.

Dar te duci indiferent
Fără-o vorbă a mai spune
Aruncînd pe testament,
Praf de amintiri bătrâne.