nu e nevoie să povestesc mai mult,
bineînțeles că erau maci roșii,
erau fiindcă numai acolo și în acea vară puteau fi maci
exact în calea mea, pe un drumeag secret

sunt mulți oameni care țin minte în detaliu
fiecare tufă de măceșe din grădina lor,
chiar și ghemele de troscoțel ascunse pe sub garduri,
ei știu când și exact unde apar și înfloresc toate
ei știu cât de moale e trifoiul nou sub talpă
și cum pocnesc boabele de hurmuz alb când le calci.
memoria nu e doar clepsidra care înghite lacomă nisipul,
memoria este și a vieții și a morții

pietricelele de cuarțit din copilărie s-au răspândit în lumea
orașelor asfaltate, pe la colțul cafenelelor,
și clopoțeii de yucca înfloresc acum în curtea bisericilor
pe unde mă plimb întâmplător
adun câte o castană toamna să o am lângă mine
cu emoția de a o ține în palmă și a o privi colorată intens și deplin,
dar pedepsită să nu rodească decât bucuria mea în iarnă

adesea zăream norii prin frunzele fragede ale viței
vitralii țesute ca niște degete de copii,
care abia dacă atingeau cerul și soarele trecea ușor prin ele.
căutam an de an cum răsar păpădiile,
până când am îmbătrânit și abia atunci am găsit cărarea
prin orașul mare și bătrân ca un codru, plin de plante din copilărie
și cu melcii bruni de odinioară traversând trotuarul
pe o stradă aproape de strada mea

nu e nevoie să povestesc prea mult,
findcă nu doar cuvintele ne leagă ca un ocean de restul lumii,
ci și toate lucrurile colorate, care apar și dispar pe retină.
și toate sunetele și ritmurile de demult sunt azi cu mine
aproape la fel ca într-un concert neascultat până astăzi.

unele culori sunt piatră de temelie, altele sunt aripi de fluture,
precum macii aceia când visam că m-am îndrăgostit
într-o vară, și nu era așa,
în singurul an când ei au crescut exact în drumul meu,
și poate doar vântul le știa povestea trecătoare