Pe-unde-a stat bezna ca zațul
străluce o noapte de ger.
Ce duh prinde vântul cu lațul
și-l bagă în cușcă de fier?

Pe urma viforniței, suie
o lună de rece mărgean.
– Dă-mi apă să ferec statuie,
dă-mi apă, nevolnic țigan!

– Stăpâne, ce faci? Îndurare!
cu lacrimi ciubotele-ți ud.
Din șubă, boierul răsare
mai hâd, mai sălbatic, mai crud.

Dar ei, prinși în brațe și-n funii,
în noapte târâți din iatac,
sub gerul de cremene-al lunii
mai gol ca zăpezile tac.

În hohot, boierul își strânge
sâneața cu plumbii păgâni:
– Bicisnică slugă, nu plânge,
dă-mi auru-ntregii fântâni.

– Stăpâne, ți-s straiele ude,
cu bocetul meu le-am udat.
Boierul nu vede, n-aude,
mai surd, mai zălud, mai turbat.

În bocete sluga se frânge
sub țeava ce-amenință crunt,
scoboară găleata și plânge
și scoate luceafăr mărunt.

Dar ei, strânși în brățară întruna,
în noapte legați de-un copac
sub apa ce-ngheață ca luna
mai goi decât apele tac.

Sălbatic, cu ochii de sânge,
boierul împroașcă scântei.
– Zănatică slugă, nu plânge,
mai toarnă smarald peste ei.

– Stăpâne, în jale și-n fiere
și strai și ciubote îți scald...
boierul tot crește-n durere,
mai aspru, mai aprig, mai-nalt.

ÃŽn vaiete robul se-ndoaie,
scufundă și umple găleți,
vărsând recea lor vâlvătaie
pe albele, mutele vieți.

Dar ei, sclipitoare-mpietrire,
în noapte cristale se fac
și-adânc încleștați în iubire
mai goi decât stelele tac.

Amarnica noapte de iarnă
trosnește de ger lucitor.
– Țigane, din fulger se toarnă
statuia păcatului lor.

– Stăpâne, de-acum ia-mi și viața,
cu sânge să spăl ce-ai făcut...
Boierul își zvârle sâneața,
mai straniu, mai crâncen, mai slut.

Cu ghearele sluga nebună
își sfâșie zdrențe și trup.
Lung râsul boierului sună,
în ger, ca un urlet de lup.

Dar ei, ferecați în lumină,
în noapte arzând peste veac,
statuie de gheață senină,
mai goi decât nopțile tac.

ÃŽn noapte se pierde boierul
cu hohot sau urlet buimac...
ce demon aprinde tot cerul,
hambare și șuri și conac?

– Stăpâne, ard curțile tale,
să nu mai rămână vrun ciob,
în flăcări să-mi curăț și jale
și trupul nemernic de rob...

La marea făclie semeață
o clipă zvâcnește amar
statuia de rumenă gheață,
păcatul arzând în cleștar.

Dar ei stau zidiți mai departe,
adânc scufundați ca-ntr-un lac,
și, limpezi în patimi și-n moarte,
mai goi ca veciile tac.