tu locuiești vis-à-vis de visele mele
de fiecare dată când deschid fereastra spre fereastra ta
se întâmplă un aur în aer
și toate gândurile mi se fac mici cât o pălărie de rouă pe flori,
sângele o ia cuminte la sănătoasa
rămân gol în mine,
în coajă de piele

atunci deschizi și tu fereastra
și tot golul meu te umple,
locul dintre odăile noastre nu mai există,
ne zidim în pereții despărțitori
să nu ni se mai scufunde-n distanță
mănăstirea de-amor

facem dragoste acolo, în ziduri
fără a ne mișca trupul din trupul celuilalt,
tăindu-ne buzele să ne alerge pe corp
și-n toată locuirea de șoaptă,
în locul buzelor așezând tăcerea
tăcere ne este de la nimic la eternitate drumul

&

pereții încep să vorbească
urlând într-o limbă de var
că nu ne mai îndură în piept

revenim în odăi,
închidem ferestrele,
mănăstirea se scufundă-n distanță