iubirea unei femei pentru viață și alte lucruri periculoase,
frumoase și necunoscute încă,
care se despart de greu de noapte pentru lumea albă a zorilor,
precum cade bobul de ploaie din cupa unei flori.

femeia tânără privește lumea printr-o piatră prețioasă,
și nimeni nu bănuiește că ochii ei așează sigiliu peste culori,
nimeni nu bănuiește că tălpile ei, pas cu pas, măsoară continente
încă nedescoperite și urechea ei ascultă ropotul ploilor de mâine
ea tace și viitorul vorbește

iată, în brațele ei e o piatră pe care nimeni nu o poate sparge
și ea o numește iubire și se bucură.

femeia nu știe nici ea că înăuntrul pietrei cresc alte religii și alte pravile,
că gândul ei e vrăjit de taine neînțelese, asemenea copiilor cuminți.
ea nu știe că este o pescăriță și ea însăși pescuită,
ea fiind cea care merge pe linia de mijloc a apei
între cald și rece,
singură între realitate și iluzie, fără teamă.

ploaia este o iluzie tremurătoare în ochii femeilor triste,
care au fost tinere,
o perdea cu zurgălăi
acum nu mai contează dacă e soare sau nu,
femeia își măsoară cuvintele și învață să citească pentru a doua oară,
învață literele și semnele de pe cer și învață să se asculte pe sine,
încearcă să înțeleagă ce spune ea însăși
despre nori și apele care cad ziua pe șesuri