oricât ai cuprinde cu mâna, cuvintele
se întind până la urmă
până la umilire
în trebuințe secrete
și fiecare miracol moare la lumina zilei
într-un foc astupat
un fel de boltă
de cer ascuns
într-o iubire de lene

***
în fiecare loc ferit al ochiului petrecem
câte o prigoană
împuținând răul
și cărțile se pierd printre degete
și mâna îngropată în așteptare
nu mai găsește capătul
iar zilele sunt tot mai scurte
între om și om
doar umbra călugărului alb

***

întinderile dintr-un om prăbușesc
trupul de pâine
lutul de sub tălpi
cupa e plină
doamne, al meu
stârnindu-ne
duhul măreției

***
mai smulgem câte puțin
dintr-o cruce aurită
cu pereții crăpați
și podeaua roasă
de foame
așteptând maestrul să coboare în stradă