ochii mei dor, ochii tăi dor, dar între noi e marea.
precum o stâncă pe care valul o uzurpă, acesta e altarul nostru.
precum floarea albă din dantela mării, precum rugii de muri cu țepii vii,
așa ne este patima și drumul.

eu merg către locul unde se scutură merii, nonșalant, patetic și amar.
sunt ca Penelopa lângă mal, vântul mă citește și mă declamă
pe limba păsărilor, a algelor și a ierbii.
povestea tristeții mele cade din tăria cerului ca ploaia de vară pe acoperișuri.
pitulată în pod, ascult și tac.
nu pot plânge, viorile cântă scherzando
până când și urechile mă dor, mă dor.
totuși între noi mai este un anotimp.

așa precum călugării aduc prinos de iubire și iertare
pentru Dumnezeul care trăiește prin oameni,
pentru cel mort și cel înviat,
și pentru duhul care șoptește apelor și celor care nu cuvântă
dar și celor care rostesc vorbe,
mă rog și eu
ție și mie,
nouă, cei vii și departe unul de altul,
îndreptățiți să iubim și să ne iubim,
precum piatra pe care calci mă rog să fii viu
să avem timp să credem și să sperăm unul în celălalt.

dar între noi e marea și ecoul care ne separă,
precum un vânt neprielnic corabia o ține departe de mal.