În loc de fluturi în stomac
am haosul în mine
încet încet s-a insinuat în întreaga-mi ființă
sunt propriul meu ostatic
râuri întunecate învolburate
îmi curg prin vene
cu vuiet de talazuri se izbesc de cord
ca de pereții unei cetăți
aducând cu ele resturile unui naufragiu
deșeuri toxice ce vor sfârși
agățate precum lichenii de pereții cetății
fosilizându-se
dar răpăitul tobelor garnizoanei
doar eu îl aud
căci nimic nu răzbate în afară
la fel cum de afară
nimic nu răzbește până înlăuntru
apatia e luată drept mahmureală
cochilia din zi în zi mai ermetică
naște în cei din jur
semne de întrebare greșite
când nici zborul unui fluture
nu mai face nimic să vibreze
ce sens mai are să știu care e vibrația zilei?