Din beznă în altă beznă,
cât de straniu fără lumina zilei,
n-am prețuit împreună vederea,
nimeni nu-i acum decât legat la ochi de viu,
vom sta toată noaptea ce va urma
ca huhurezii și apele prin peșteră
murim, puțin în fiece zi, dar pășim întruna,
marea ne deșteaptă muntele, fără să știm,
prin răsăritul altui soare verde din deltă,
roșu, portocaliu în reflecția din adâncuri,
iar muntele deșteaptă la rândul său marea
să-i arate de mai departe decât ea Luna,
steaua Vega, Sirius, Venus, Steaua Polară
de vreme ce realitatea a fost lăsată grea
de atâta minciună umană, de prostia statală

Curg pădurile de neguri tăiate până-n Sulina
midiile și stridiile răspândesc străluciri
și-n rocile vârfurilor de munte de la ultima
noastră orogeneză — degeaba ne fac cu ochiul
să ne temem, răbdarea pământului a scăzut,
din pământ sunt straturile de aer mobilizate
ca apărare de cetate, ozon în fața soarelui,
nimic îmbucurător nu e, vara tot vremuiește
peste ochii de apă aprinși doar din țărână,
ochiurile-băltoace s-au stins în evaporare,
iubirea mai dă târcoale în cimitire uitate,
nici muzică, tablouri, cărți legate, ziare
pier în mocirlă sau arse în grabă la torțe
de mâini și înjumătățite minți necititoare