A fost o vreme când cu teamă
Ne aminteam de sărbători;
Vedeam în ele erezia,
ÃŽn loc de populare flori.

Dar n-au uitat românii hramul
Și-aceste sfinte șezători,
Mereu reeditează cadrul
Cu-aceleași cântece și hori.

Mai sunt țăranii oare-aceeași
Ce-au dat vrăjmașilor de hac?
Dar cine-atunci mai poartă iarăși
Tradiția noastră din veac?

De n-ar fi ei cu minți istețe,
Ce ne-ar rămâne nouă, oare,
La cei dispuși să ne învețe
Cu false acte culturale?...

Nu și-au uitat românii neamul,
Cu toată împărțirea-n clase.
Ei au știut că toți sunt unul,
Pe vreme de război ori pace.

Iar cei ce-au vrut să ne dezbine
Și să ne sufle-n patru vânturi,
N-au reușit decât s-ațâțe
Dragostea noastră de pământuri.

Noi n-am venit de nicăierea
Și n-am prădat la nimeni masa,
De-aceea suntem dulci ca mierea,
Dar aprigi păstrători de casă.

Și vom păstra întotdeauna
A noastre sfinte obiceiuri,
Ca semn că țara-i numai una,
Că nu trăim fără temeiuri.

Și nu ne stingem în furtuni,
Ba, mai adânc luăm tărie
Din vechi făclii de la străbuni,
Ca Hramul de Sântă-Mărie.

Stăuceni, 15 august1985