- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Privesc spre monumentul zidit pieirii mele
Care mă cheamă-ntr-una ca să-mi clădesc necazul,
Dar drumul meu e sigur, pe când din ceruri stele
Nemuritoare sorții mi-au înroșit obrazul.

Încerc să prind din vraja preaminunatei arte
Care mă ia în visu-i și galeș mă sărută;
Misteru-i însă este ascuns în altă carte
Mai veche și mai tristă; prin vreme petrecută.

Priveliști minunate mă torturează iară,
Silindu-mă să plec scârbit de monumente
Și să deschid spre viață o poartă milenară
Ce mă va duce poate spre ultime momente.

Și dacă totuși viața stăpâna noastră, mamă,
Ne va zidi de vii în reci morminte calde
Numite monumente, ce clipa ți-o destramă,
Nu dispera, ci speră păcatul să ți-l scalde.