de-atâta privit către zare
ochii ni s-au copt

şi-atâta depărtare primisem
în noi

că pletele stau să ne cadă

ca nişte bulgări de iarnă
pe fruct

***

deschis, cerul acesta înalt,
ca o uşă prin care trec
firimituri de dumnezeire

spre dumnezeul celălalt

***

nu-ţi auzeam niciodată
atingerile moi

palmele visau să cuprindă
neantul luminii
îndrăzneam chiar să cred

până în acea zi

când un altfel de mine
mă-mpietri

dar departe,
deja departe
de tine

***

pe-atunci
versul nu-mi rostea
depărtările interioare

cred că avea o tăcere stricată
sub limbă

am încercat să i-o scot
dar a motivat că-l doare
că prea e multă lipsă
ÅŸi prea mult dormisem

***

liniştea, neviermuită încă
de stele
închise un ochi

cu celălalt
privea marea

înte mineşi tine
sau oricum o fi fost

tăcerea
închidea în altare

o realitate
oarecare

***

nici cuvânt, nici silabă
nici frază, nici propoziţie

pătura de stele
dintre noi

nici pământ, nici galaxie

un unghi
din care priveam

iubirea
picurând
de anorexie

***

de-atunci
n-am mai hrănit
iubirea

obişnuiam să o îndopăm
cu
sărutări

până când
be voma

buzele noastre
lipite

într-un ligean
cu săruri galactice...

acum se-ntâmplă
numai liniÅŸti

dar ÅŸi acelea
arctice

***

iubirea,
spin multicolor

o ceaţă
fiartă în iluzii

un piept
ce-n văzul tuturor

un codru-n
veÅŸnice contuzii

da-n urma,
steaua lui de dor

rămâne numai
în perfuzii