Apăs pe zero și zero devine punct.
Apoi pe șapte și apare un alt punct.
După care pe cinci, iar cinci e tot punct.

Vârful degetului cu care apăs e ochiul
Punctului care privește când atinge
Centrul priviri în care întinge.

Sunt oul din mijlocul cuibului în care
Fierb toate luminile interstelare
Până ajung la apogeu și uitare.

Sunt interiorul secundei rupestre unde
Se strânge în sine din pretutindeni
Ca undele orizontului de pe mare.

Golul plin de îndepărtate ramuri frânte
Ale căror coroane, ca aripi de fluturi,
Din zbateri își amestecă nuduri.

Deasupra interiorul cerului mi se așază
Precum o amintire leneșă din amiază.

Eu ating punctele cifrelor pe care apăs,
Golul de după gol din stropul de apă
Al cărui inimă insistent așteaptă
Să cadă o dată și încă o dată.

Asemenea unui drapel de pe front
Și fluturilor înspăimântați de furtună
Ce își zbat, scuturându-și aripile,
Frământările în propria humă.