caut mâini de poet, din aluat alb și crud
să-mi brodeze destinul ca un blestem
într-un poem
ca insectele ce fac dantele
din mușcături pe frunze

poate

să se lipească de mine degetele lui
să-mi topească inima în trup
și inima să devină aluat
și noi ne-am lipi cu maia sălbatică
ne-am face ghem fâșiile de gluten
amestecate cu melancolia
unei cruci abandonate în munți

poate

aș mai pune apă curată
să se reflecte dumnezeu în ea ca narcis
spărgând sarea din traumă
ca marea ce sculptează o piatră
până devine scoică
să fie moale și umed
până-mi aduce aminte
de perna pe care a plâns

poate

aș mai pune făină, din cenușa pletelor noastre la bătrânețe
că vom obosi de la atâta frământat
să stăm la odihnit
destinația e cuptorul cu lumină
dintr-o lampă primitivă
în care raza crește precum un halou nuclear
o dragoste toropitoare unde timpul e retrograd

poate am crește atât de mult
să fim o nouă planetă
pâinea gigantică
a tuturor mirilor