Balaur îmbrăcat în solzi de oțel port în carne.

Crește în mine precum o flacără care mă arde.

Un șarpe ce urcă pe trupul meu spre lumină
Târând prin întuneric stelele de pe retină.

Coama lui, ca înaltul cerului, mi-a fost cale
Spre inima fulgerului ce-mi zvâcnea din uitare.

Când am urcat pe fruntea lui din bobi de lumină
De-a lungul brațelor mi-au înflorit aripi din tină.

Între dolii, dincolo de adâncituri împodobite,
Unde copitele norilor loveau năvălind înainte,
Îi transpira pielea ca după dușul fierbinte.

Când nu ploua, pe acolo vedeam curgând fluvii
Și pășeam peste solzi agățat ca de pinteni.

Pe margini i se tiviseră jgheaburi în care,
Mai târziu am aflat, când l-am călărit iară,
Își strângea frunze uscate pentru adăpat
Cataracte ce opreau deveniri ulterioare.

Atunci am urcat iar pe coama-i de argint
Și m-am legat de marginea ei ca de seară
Pentru a-i dezlega prea-plinului funda
Coborârii lui prin sângele meu
Din înălțarea inferioară.