am nevoie de suficient spațiu
cât să am timp să mă învârt
să dansez într-o linişte pe care mi-am
ales-o în vremea înmuguririlor
ca o frunză care caută să întârzie
pe drumul său în spirală către pământ
ca atunci când privești trenul îndepărtându-se
purtând pe cel care pleacă
şi-ai vrea ca drumul să nu fie o linie dreaptă
dar alegi să priveşti în urma lui
chiar şi după ce nu-l mai vezi
ca atunci când simţi parfumul rămas în aer
închizi ochii şi simţi mângâierea
cumva începe să prindă sens că ți-e totuna unde te afli
cât timp încă plutești și vezi cerul albastru
mai că îți vine să întinzi mâna
să apropii degetul de al său
şi în spaţiul dintre ele să creezi și tu
după chipul și asemănarea ta
doar că ţi-e teamă de prea multă apropiere
ca doi fulgi de zăpadă care ar dansa împreună
dar stau departe unul de celălalt pentru că
orice atingere le-ar vătăma