fum. ascult în căști piano & violin.

mișcarea autobuzului mă zgâlțâie încet. muzica,
atât de aproape de cer. cerul e ca un faun.
din cer am vrut să zic că o să cadă îngeri.
dar îngerii nu există.

aș fi dorit un înger în orașul acesta/ care să mă îmbrățișeze.
să-mi scoată cătusele de la mâini, să-mi scoată
gloanțele din piept.

dar asta o poate face și mersul pe jos pe străzile lui
nesfârșite.
aproape de ultima stație apare senzația.
inima îmi tremură.

nu, nu e niciun inger. doar sunetul lichid al roților,
mirosul de fum și noxe de pe țevile de eșapament.

cerul care se închide odată cu muzica.
dar inima, nu.

apoi,
pe repeat,
sunt în orașul cu cătușe pe mâini
brațele sale lungi care asemeni unor cearșafuri
mă învelesc. apoi:

gloanțele oarbe pe care soldații le folosesc des
pentru a ne amorți simturile.

departe de aici, se văd cămpurile
și lanurile de păpădii în care înoată soarele.

ascult/ stop you crying baby /
în autobuzul în care n-am mai fost de mult.
șiruri de păsări negre
zboară deasupra lui
și
aerul care mă susține rămâne în urmă.