Cumpăram o merdenea fierbinte, pe la Rossetti,
cu palmele de pod de Brăilița,
alură de Mazzepa, și vorba de Șchei,
mofturos pe lumea miticilor,
și, nu, nu mai știu,
erau licurici pe lângă statui,
sau neoanele stradale ce colorau marmura.
Nu, nu mai știu, erau oamenii, glasurile sictirite,
sau reclama unei lumi ce se pregătea să nască.
În anii aceia totul era psihedelic, direct, abrupt. Respiram un nisip civilizat
ba nemțesc, ba englezesc, franțuzesc sau de ce nu, Ole, spaniol atât de neaoș, atât de românesc încât am rămas cu silicoză dacomană, și câteva obiecte de uz casnic.
În anii aceia licuricii se ascundeau de visători precum banii de muncă, și ne găseai lângă o sticlă goală fără etichetă. Etichetele erau cărți de vizită, noi, nu mai știu, eram neoane de vise.
Mai simt și azi arsura în podul palmei și buzele arse de vânt dar tare mă tem să nu fiu altceva decât amintirea unor raze, nu, nu mai știu.