și vine o vreme când
înfometat de trecutul care
îți dăruise inegalabila fericire
cauți, cauți adânc
sub scoarța ta cerebrală
cauți precum câinele după osul
îngropat pentru zilele negre
și negăsind nimic
care să aline prezentul
te arunci asupra umbrei
și descoperi că întunericul ei
are și gust și miros
îl înghiți încet, dar sigur
așa cum șarpele
își înghite propria coadă

dar lumina, lumina unde-i?
se întreabă cineva
din marea sală de spectacole a lumii
neobservând locul de unde
izvorăsc lacrimile
neobservând poemul tău
ca un băț de chibrit
așteptând, tot așteptând
marea aprindere
reîntoarcerea focului primordial
și dansul pe jarul cuvintelor