Nu semăn cu nimeni din acești trecători;
eu însămi îmi semăn mie,
la fel cum Dumnezeu își seamănă
sieși prin fiecare om muritor.

Nu semăn cu nimeni dintre ei,
nici cu cei care trec,
nici cu cei care stau,
și nici cu cei care tac în ei.

Ei vor să mă pună la loc,
să mă lege de unghiul lor,
de căderea lor,
de nimicul lor ascuțit
și de zborul lor lipsit de înălțare.

Nu mă asemănați cu acești trecători,
care au o linie ce nu se sfârșește,
și cu cei care nu au niciuna.
Eu nu sunt ca voi și nici n-aș putea fi.
Sunt iluzia unei linii care sfârșește,
și prin sfârșitul ei, îmi sunt început.
Sunt o spirală care se mușcă pe sine.

Lăsați-mă să fiu,
lăsați-mă să nu fiu.
Lăsați-mă așa cum sunt:
nici mai dreaptă, nici mai stângace linie,
și nu mă aliniați cu ceea ce nu am fost vreodată.

În această sfârșire continuă,
sunt mai aproape de mine
decât veți fi voi vreodată.

Nu mă asemănați.
Nu încercați să-mi spuneți cine sunt.
Eu nu semăn cu nimeni.
Voi, poate, semănați unul cu altul,
dar ce rost are?


De ce mă împingeți între umbrele voastre,
pe marginea unei prăpăstii geometrice,
unde nimic nu se naște,
și nimic nu moare?

Nu mă aliniați!
Lăsați-mă!
Eu nu sunt șirul de litere egale,
nici nu sunt ploaia care cade drept.
Sunt ecoul desprins din primul strigăt
al copilului nou-născut, ce începe timid
să muște aerul crud, sfâșiind plămânii,
pentru a respira prima gură de lume.

Eu nu semăn.
Lăsați-mă,
cu tălpile mele ce calcă cercuri.
Eu merg pe linia mea
care se frânge,
care se împletește și se rupe,
dar există.
Lăsați-mă.

Nu mă potriviți.
Sunt o singură linie,
desenată de mâna tremurătoare
a unui Dumnezeu obosit,
care a creat acest cerc infinit.
Tot ce este pentru a fi — și inversul.

Lăsați-mă.
Eu semăn doar cu ideea mea despre mine,
și asta îmi ajunge.