În zori de gând, când omul crede că voiește,
E doar un fir de lut ce-n sânge se rotește,
Căci poftele ce-l cheamă nu-s ale lui deloc,
Ci foamea vechii fiare ce-l prinde iar în joc.

Când mâna-și întinde spre dulce sau amar,
Crede că-i stăpân, dar e sclavul unui zar,
Căci trupul îi dictează, în umbră, nevăzut,
Și foamea și dorința – un cerc necunoscut.

Și-n miez de vis afectiv, când inima-i se frânge,
Și-și zice „eu iubesc”, dar nu știe ce plânge,
Nu el alege suflet, nu el croiește drum,
Ci pulberea străveche ce-n el șoptește-acum.

E doar un val purtat de doruri ce-l subjugă,
Un strigăt vechi, o lege ce-l conjugă,
Crede că-i al său foc, dar e doar un ecou
Ce l-a găsit pe el, și l-a ales din nou.

Și-n gândurile înalte, în linii de idei,
Se crede el făuritor, dar toate sunt scântei
Ce vin din alte minți, din umbre de trecut,
Din cărți ce-au fost citite, din visuri ce-au zăcut.

Nu el le-a născut, ci doar le-a regăsit,
E-un fluviu fără maluri, un fir deja ursit,
Crede că e liber, că-n mintea sa decide,
Dar e doar un ecou ce-n alte inimi arde.

Și-n tainice credințe, în sfera de mister,
Când sufletul își strigă dorințele spre cer,
Nu omul hotărăște ce drum i se așterne,
Ci glasul Spiritului ce-i cerne păreri eterne.

El crede că-n lumină a fost cel ce-a pășit,
Dar Lumina l-a ales pe el, nu el a stabilit,
Și-n mrejele conștiinței, când crede că e treaz,
E doar o umbră-n visul Celui ce-a rămas.

Și-atunci, iubite om, ce drum ți-a mai rămas?
Dacă tot ce știi și simți e scris de-un vechi compas,
Dacă tot ce crezi că-ți aparține nu e al tău,
Ce-ți mai rămâne-n mână, doar un hău?

O singură alegere, și ea e fără sens:
Să nu alegi nimic, să nu fii prins în mers,
Să vezi că orice cale e-un drum ce nu-i al tău,
Și doar când nu mai vrei, devii nimicul tău.

Căci Spiritul alege și zborul și căderea,
Și tot ce-i între ele, și chiar menținerea,
Și-n marea renunțare, când nu mai vrei nimic,
Atunci vei fi în El, atunci vei fi extatic.