Prin bezna lumii, am pășit în ceață,
Crezând că sus, dincolo de viață,
Se află cheia, se află cerul,
Dar tot ce-am găsit a fost misterul.

Am urcat pe stânci de umbre și gânduri,
Mi-am sfâșiat sufletul printre rânduri,
Am ars în focul dorinței nestinse,
Crezând că răspunsul stă-n căi necuprinse.

Și am tot urcat, cu genunchii zdrobiți,
Căutând printre zei și prin stele iubiți,
Prin temple tăcute, prin rugi și prin stele,
Prin foi prăfuite ce umplu arhivele.

M-am crezut aproape, am crezut că sunt sus,
Dar vârful muntelui, n-am presupus,
Era tot pământul pe care-am călcat,
Aceeași clipă, același păcat.

Și-atunci am râs. Oh, Doamne, ce râs!
Atâta urcuș, atâta abis,
Atâta tăcere, atâta visare,
Doar ca să văd că nimic nu răsare.

Că-n toată căderea și-n tot înălțatul,
Tot eu am fost muntele, cerul, păcatul,
Că n-a fost nimic, dar nimicul e totul,
Și râsul umple acum infinitul.