M-ai batut...cu cuvintele tale care dor mai tare decat batele, cuvinte care ranesc, ucid, ard.Si am murit de zeci de ori, de sute de ori, dar am renascut tot de atatea ori.Am inviat tot de dragul ochilor tai, al copacilor infloriti primavara, al dorului de pasari si al iubirii de ploaie si cer albastru. De ce sa nu mor zi de zi, daca placerea pe care o simt trezindu-ma in bratele tale este infinit mai mare cu fiecare zi? De ce sa nu ard pe genunchii tai,daca as putea sa-ti luminez cu lacrimile-mi privirea? Te iubesc imbatranind zi de zi, certandu-ne ca 2 copii pe jucarii interzise...mi-ar fi dor sa nu ma mai certi...mi-ar fi dor sa nu te mai vad plangand sau carandu-ti iertare ca un animalut de plus uitat in colturi prafuite, crezand ca este vina lui...
Poate te-as parasi daca as putea sa zbor, sa alerg desculta prin nori si sa-ti cant despre noi...despre vremurile cand nu ne intelegeam decat din ochi si din ganduri...Iar pe mormantul zidit de suferinta ta enorma ar rasari un laur udat de lacrimile mele din nori...
Si totusi...eu am sa mor...si cand Dumnezeu va vrea sa ma ia in gradina eterna, eu tot am sa traiesc in ochii tai de dragul albastrului nesfarsit al cerulului.
Totul va fi poate trist de acolo, de dupa moarte...si n-am sa mai am de dragul cui sa ma intorc...toate zilele si infinitul te voi iubi asteptandu-te...