Ca niște frunze negre spulberate ,
Trec ciorile cernând singuritătate.
Cu prapurul ei vânăt vine seara,
Noiembrie măcelărește țara.
Duc în țăpoaie clăi de umbră, boii,
Se rup de țarini așchiile ploii.

Stau morile cu aripile ude,
Ca prin perete râul se aude.
O cucuvaie, rece și departe,
Din hârca turlei strigă după moarte.
Purtat încet pe năsălii de ceață,
De noi coșciugul frigului s' agață.

Curg depe streșini râme de cenușă,
Pustiul suge clanța dela ușă.
Gângănii ude se strivesc de geamuri,
Se zdrenșuiește ziua între ramuri.
Ciupită de vărsat e orice baltă,
In zări amurgul șchiopătând tresaltă.

S'a rătăcit ceasornicul de vreme,
Arătătorul visului se teme
Și ploaia zădărită de risipe,
Din palmă-și scapă boabele de clipe.
Pe sforile ei veștede, amară,
Putreziunea'n suflete coboară.

Cu moliile gândul se îngână,
Ni-s degetele strune de șărână.
Ulcior deșert se simte fiecare
Și-l umple vântul cu întunecare.
Inveninarea buzelor e soră,
Cu sângele ce picură din oră.

Păianjenii urâtului se'ndeasă,
Pe frunțile tristeșilor din casă.
Cuvintele-s beșici ce'dată crapă,
Vărsând vedenii tulburi pe pleoapă.
Nu-i nicăieri nimic. Se'neacă drumul.
Căscându-și gura ne înghite fumul.

Ne răzămăm de crengi, de cuiburi goale,
De gârbovele amintiri domoale.
Pe lângă câinii vagabonzi, cu chinul,
Umblăm prin gloduri căutând destinul.
In ochii lor vedem ce'n noi se'ntâmplă,
Lătratul sec ne sfredelește'n tâmplă.

Ne pare că pornim spre amorțire,
Că morții au fugit din cimitire
Și s'au ascuns în noi. Cu mâini albastre,
Iși încălzesc la inle nstre,
Veciile ucise de uitare,
De asta e tăcerea-așa de mare.