embrionul orb al gîndurilor
sărea peste litere vorbind cu el însuși
se împiedica în păienjenișul sunetelor
lăsa un fel de adormire între el
și lumea vinovată cu zumzetul ei
cu nevoia de duplicitate a tăcerii
știa oricum totul pe de rost
pipăia cuvintele cu limba în cerul gurii
o scuză pentru fiecare minciună frumoasă
pentru nefericirile colaterale ale fericirii
rostuind suspiciunile ca într-un cuibar
își amintea vinovății promisiuni uitate
le putea recupera în definiiții monocrome
însă le abandona pentru totdeauna
în aerul neospitalier al realității
reziduurile poeziei toxice
apoi totul revenea la normal
în aceeași spirală
spre înăuntru