mi-e dor de ape și mi-i cântec
să pot așterne doar pământul
fără de mine și de iarnă
când merg spre maica-ngândurată
mi-e dor femeie de un prunc
ce n-ai născut acolo-n lume
să-i dau eu codrul cel de viață
și tu să îmi rămâi făpturo
cu mitul tău nedeslușit
să îmi aprinzi o dată timpul
să nu mai plouă când mi-e rău
la ușile închise-n cale
o vreme doar voi mai pleca
las cântul meu și două brațe
am ostenit să pot fi eu
cel călător fără popas
tu îmi surâzi aproape-n fire
purta-voi mersul mai departe
fără o troiță pe cărare
doar eu și o femeie-n umbră
ce nu mai vine să mă ducă
în locul meu de dat cu viața
peste colina de-o cutreier
prea singuratec prea tăcând