În sfere fără nume înalt m-am avântat,
Dar zboru-a fost cădere în cercul pământesc.
Și n-am avut cui taina aici s-o-mpărtășesc.
Și plec pe-aceeași poartă pe care am intrat.



Pe drumul Cunoștinței, spre fascinanta Meccă,
Vor toți să meargă. Unii îl cată ceas de ceas.
Că l-au aflat zic alții. Dar într-o zi un glas
Are să strige: "Nu e nici drum și nici potecă!"


În vălmășagul vieții acei sunt fericiți
Ce cred că le știu toate, și cei ce totul neagă.
Și eu am vrut să-mi fie cunoașterea întreagă
Și-azi pizmuiesc pe orbii pe cale întâlniți.


Cortina sorții-i trasă și nimeni n-a pătruns
Destinul plin de taina ascunsă în culise.
Am căutat o viață, dar n-am aflat răspuns.
Intrârile enigmei rămân mereu închise.


Sunt gata de plecare - și timpul ce mâhnit e!
Din mii și mii de perle doar una am străpuns.
Idei fără de număr rămân netâlmăcite,
Pe țărm un cer de gânduri rămân fără răspuns.


Cel care prin știință ajunse pân' la stele
Fu refuzat de taina de dincolo de ele.
Și-acum stă ca și bolta pe spate răstignit,
Uimit în veci de aștri și pururi amețit.


Există-o ușă-ascunsă ce-nchisă stă mereu.
Și este-un văl prin care răzbat graiuri străine.
De tine se vorbește acolo și de mine.
Dar vălul când cădea-va, tu n-ai să fii, nici eu.


Un călăreț se pierde în negura-nserării.
Ce drum l-așteaptă oare la marginile zării?
Păduri? Câmpie stearpă? - Nu știu. lar mâini, ce scrie?
Va fi întins pe iarbă, ori sub ea? Cine știe?


De ce toți înțelepții și sfinții, dând cu gura
ÃŽn a vorbi de lumea din cer, - s-au dovedit
Profeți doar ai minciunii? Disprețu-a desmințit
Cuvântul lor, iar gura le-a astupat-o zgura.




Pe-un înțelept bătrân l-am întrebat:
"Ce știi despre acei care-au plecat?"
"N-au să se-ntoarcă-n lume niciodată.
E tot ce știu. la cupa și-o bea toată!"


Sunt clipe când îmi pare că tot ce-a trebuit
Să aflu despre lume, demult am deslușit.
Dar stelele mă mustră tăcut din patru zări:
„N-ai dezlegat nici una din marile-ntrebări."


Din pragul aurorii cocoșu-ți amintește
Că s-a mai scurs o noapte din scurta ta viață.
Că în oglindă roză pământul strălucește,
lar mintea ta și astăzi va bâjbâi în ceață.


Multe-nvățai și multe cu voie-am și uitat.
ÃŽn mintea mea tot lucrul un loc anume-avea.
Dar tihnă-abia aflat-am când totul-am aruncat,
Știind că-i imposibil să afirmăm ceva.


Principiu-ascuns e-n taină. Plutim în neștiință.
Căci dincolo de mine tot necuprinsu-i mut.
De jos pân' la maeștri aceeași neputință.
Căci neputință-i totul ce-un sân a conceput.


În spatele cortinei din veac se află-ascunsă
Adevărata față a vieții și a lumii.
lar țărna ni-i sălașul. Dar și-n imperiul humii
Ne-așteaptă altă taină, la fel de nepătrunsă.


Am întrebat Savantul și-am întrebat și Sfântul
Sperând c-au să mă-nvețe suprema-nțelepciune.
Și după-atâta râvnă atât se poate spune:
Că am venit ca apa și-o sâ plecăm ca vântul...


În lume ca pe-o minge ne-aruncă-un joc fatal.
Ne azvârle-n dreapta, 'n stânga - precum vrea jucătorul.
Și doar cel ce ne poartă mereu din val în val,
El singur știe sensul, el știe adevărul.




Din câți scrutară noaptea în jur neliniștiți,
Spre cercul Umbrei nimeni un pas nu a făcut.
Ce-amar va fi fost, Eva, întâiul tău sărut,
Că ne-ai născut atâta de desnădăjduiți.


Ființa și Neantul, Pământul, Nesfârșirea
Cu logica și metrul, și chiar și fără ele
Le-am definit adesea. Dar n-avui nicăirea
Mai multâ profunzime ca-n fața cupei mele.


Khayyām cosea la cortul filosofei. Dar
Căzu în creuzetul mâhnirii. Și-atunci fumul
Fu spulberat de Parce în patru vânturi. Scrumul
L-a dat pe mai nimica un negustor avar.


Nu știe nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.
Și nici un ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în țârână.
Bea și termină-odată cu vorbe de prisos!