Sunt o stafie ce stârnește teamă
și alungată-ntr-o mansardă goală,
se rupe si mai cheamă. Nu aude
nimic si nimeni stingerea-i domoală
sub apăsarea formei de aramă.

Mi-e sufletul vegheat de mari blesteme
ce nemurirea-mi dau pentru-a culege
durerile eterne. Bătrânețea,
mă face doar ce-i moartea-a-nțelege,
când peste umeri hâdă se așterne.

Și fiecare noapte mă aprinde
cu zvârcoliri pe patul de regrete
sub grelele cuvinte. Doar Destinul
nu poartă vina înghețatei pete
și-mi dau sentința limpede în minte.

Prezentul pare o izbândă rece,
dar laurii sunt spini și fără sânge
tot trupul o să-mi sece. Nu am șansa
de-a învăța din nou ce-nseamnă-a-plânge
căci pentru mine timpul nu mai trece.

Nici zilele în toamnă nu-s senine,
purtând ecoul tainic spre morminte
ce se închid în mine. Stau de veghe,
pândind în colțuri umede, cuminte,
resortul liniștii ce nu mai vine.

Mi-e dor de începuturi fără pată
și de fiori ce-n carne scriu povața
că moartea va să cadă. Dar acuma,
degeaba cer să o privesc în față,
căci lașă își ascunde umbra lată.

Aduc adânc, tot mai livid, dorințe
de-odihnă, însă nimeni nu-mi îndrumă
molatica credință. Nu rămâne,
când răgușesc în răzvrătiri, în urmă,
nimic, căci nu sunt nici măcar ființă.