Întunericul vine ! Învolburat și negru este cerul,
Mă simt mai viu ca niciodată, mă simt integru.
Și sufletul meu strigă!... Aspru și negru mi-e sufletul,
Din cer tunete și fulgere și inima îmi sparge pieptul.

Lumina moare și greu mai e aerul în astă noapte;
Întunericul vine de departe, nu mai e loc pentru alte șoapte...
Decât cele ale nopții... ale vieții... ale morții ș-ale tale râsete...
În clipa morții... nu ne mai pot salva nici o mie de Grale.

Și când privesc spre cerul infinit și-apocaliptic...
Când văd că nu mai pot să văd din tot ce-a fost cândva nimic...
Mă fac din ce în ce mai mic până ajung un mare nimeni.
Ah, cât vă urăsc pe voi generații ce ve-ți veni
Și ve-ți spune vorbe-n vânt despre Apocalipsa de acum:
O mare de nimicuri, vedeți-vă de drum.

Chiar poți tu elevatule să-mi spui că ști ce este moartea ?
Că ști și crezi în Dumnezeu ? De partea cui înclini balanța ?
De partea ta sau a lui Satana ?
O! Doamne! Ajută-mă să răzbesc Apocalipsa.

Mi-e dor de pajiștea întinsă, mi-e dor de tot ce este viu,
Mi-e dor de mama și de tata, mi-e dor de mine...
Dar gura-mi nu va naște nici un sunet și-mi voi învinge greața,
Eu doar privesc natura cum se contopește cu viața.