“M-aș fi agățat de cer
Dar mi-era teamă că-l rup” (Nichita Stănescu)
cu răsuflarea mea
aburind albastrul
îmi proiectez viziunile șubrede
din eul rătăcit printre vedenii
înspre cerul ce-și deschide rănile în amurg.

“Nerăbdarea împodobită cu plante” (Nichita Stănescu)
îmi numără plictisul pe limbul palmei
o pun s-alerge după numere din ce în ce mai mari
să-mi prindă infinitul
multiplicată, devine o linie subțire
de la 0 la plus infinit
pe care o rup cu colți de lup.

Se-așterne o mirare între două bătăi de viață
iubirea con cu vârful secționând aria-ntrebării
se-așează-n cercul magic
cu centrul –eul spot fotografiind misterul.

Femeia este-un cântec senzual
oprit în despărțire
o minune enigmatică
destrămată în decepții
un unic sens
distrus de îndoieli neantizate
un vector de pasiune
oprit în nonsens.