Pe pajiștea deasă, deasă și întunecoasă, între amurg și seară
Când ciobănașul clăbățu-l ține tras peste sprânceana deasă,
Sub naltu' bradului, cu gândul spre codru, codru și hazardu,
Stele călătoare, stele stătătoare-ngheață turma și izvoru.

La munte, muntele pustiu, șade turma omului și-a satului,
Cât fu ziua de lungă o păscut. Ciobănașul șade și doarme tăcut;
Sub bolta înstelată de astre călătoare, s-aude glasul lupului
Și-a păsării ochioase, a naturii pline de neprevăzut.

Și-n miez de noapte, omu fruntea-și descrețește pe jumate,
El cu spaimă sare în picioare și clăbățu și-l îndreaptă,
Gura-i slobozește disperare, inima-i uită a mai bate,
Turma pare a fi toată, în van încearcă s-o socoată.

Și-atuncia mâinile la buzișoare ducând, eteru fluierând,
Câini s-adunară și turma-i îndreptară spre dumu dă casă
Spre pădurea deasă, spre poteca ce doar baciu căutând,
Căutând și judecând, aduse turma omului și-a satului la masă.

Și frigu de noapte se-ntețește, lupu codru împletește,
Ochiu ciobănașului caută și judecă prin codru, prin hățiș,
Prin glasul bufniței, prin negura ce cuprinde-n mrejele sale
Turma și sufletul omului, sufletul satului ce doarme în ălalt poieniș.

Potrivnic codru-nfundă, lupu și fiarele nopții stau la pândă,
Turma se frământă, câini nu pot să o mai strângă,
Și stele lucitoare, lucitoare și-nspăimântătoare, din tufiș s-avântă
Spre ciobănaș, spre câini, spre turma cea răsfrântă.

În chiu și vai toiagul mi-l azvârlă când în noapte, când în moarte,
Căci pădurea-i deasă, deasă și-ntunecoasă, lupii îs și ei pădure
Cu-ai lor rugi ce sfâșie blănița, blănița albă și moale în însângerare
Ciobănașul cade, cu beregata sfâșâiată, toate sunt acum deșarte.