Când corp, când suflet, joc pe funii ude,
Fără popas, cu verbul drept povață.
Trupul zăbavnic de neant se-agață,
Iar spiritul din temniți nu aude.

Un gând nu-și trece firul lui de ață
Prin ochiul gol, în luptă să asude,
Răzbind prin hoarda pânzelor zălude
Ce mi-au căzut, învinse, de pe față.

Murind încet, din veșnicii se-abate
Și s-a mutat în mâluri care cern
Frânturi de nopți și de singurătate

Din cercul strâmt, ademenit și tern.
Cum dorul meu de-a fi în tot și toate
Nu s-a-mplinit, mâhnit rămân etern.

23 ianuarie 2006