De ce să-ți ascunzi searbădă ființa
Într-un boț de umbră, pe o cărămidă,
Să uiți cât de dulce este biruința,
Dragostei să-i faci mormânt într-o firidă?

Cum să-ncerci să crezi că ai înmugurit
Când îți bat pământul crengile-nnegrite,
Când în fibre-ți viermii s-au încolăcit
Și-n rădăcini porți viori putrezite?

Vrei prinos s-aduci lui Allah sau Budha?
Ai folos că ești vreun Iisus sau Iuda?
Te simți spirit sacru când exhibi credință
Și îți e tot una fast sau umilință?

De te-ncearcă ura, frica sau mândria,
Te-a topit iubirea, ori te-a ars mânia-
- e doar o părere, ești decât o mască,
Ce mimându-și rolul, plâns sau zâmbet cască.

Părăsit de gânduri, de discernământ,
Prins în alga plută-a somnului adânc,
Cursul vieții-l vezi frânt și-amestecat
Și-ți apare nou,de-a valma-nnodat.

Poate asta le ordinea firească:
Ce-ți adoarme gândul - adevăr să-ți nască;
Să-ți arate-ncotro-al morții reci șuvoi
Curge; neființa revenind în noi.

Îți orbești simțirea, te voiești smintit,
De-aștepți fericirea-ntr-un tărâm prohod;
De slavindu-ți sfinții-mpăcat ai murit
Să fi spus "adio"- AICI a fost tot...