Femeie, dă în pârgă în pieptul tău iubirea
Și-n ochi îți urcă, tainic, o lacrimă de dor
În păr ți se îngână, cu vântul, amintirea,
Pe buze-ți strălucește sărutul ploilor.

Femeie, dărui vieții atât de multă viață
Cât n-ar putea să-ncapă în nici un univers
Și nu ceri nici o plată, doar îți așterni pe față
Poemul împlinirii și-al său năvalnic vers.

Femeie, porți cireșe amare la ureche,
Îți măsuri fericirea pe geana-ți de-antracit,
Ascunzi în pântec taina unui surâs pereche
De la-nceputul lumii nicicând răstălmăcit.


E-n toate azi o pace și o melancolie
Că-mi vine să-ncui timpul în turnu-i de-ametist,
Să uit de lumea asta, nătângă și zurlie
Zăpezii să mă dărui. Să uit că mai exist!