Un prieten, intr-o seară, mi-a povestit ceva...
Iar apoi, eu am scris ce urmează:

Un pescăruș lucește-n lumină
Prea sus, pentru valu-nspumat!
Tu exiști, inocentă si fără de vină
De obsesia gândului meu însetat!

Puși de viață în colțuri opuse,
Poate chiar prin mileniile ce ne despart...
Nu cunoști, nici gândurile-mi ascunse,
Nici tumultul în care mă zbat!

Ohhh! Și lumina... Care iar mă obligă
Să-mi pun masca sub care mă știi!
Singura... și ultima verigă
Cauză și motiv... făr' de care... nu vii!

Te-a sedus libertatea...
sub care zboară spiritul meu!
Nu vezi însă și trupul... cetatea,
din care inima-mi te cheamă... mereu!

Ești doar un pescăruș, lucind în lumină...
Prea sus, pentru trupul meu ostenit!
În lumina născută din tine,
De spiritul meu cel smintit!