Aș vrea să nu mai știu nici eu de mine,
să-mi port cele o mie de suflete
ca pe o haină de ocazie
pentru care, când o dezbraci, nu simți regret,
ci numai oboseală,
să merg printre oameni fără să-i privesc,
surâzând doar următorului orizont,
să fiu singur,
să tac în liniște,
să-mi pierd mereu urma pe alte poteci,
și să nu importe pe care o aleg,
fiindcă oricum
împrejurimile-mi vor rămâne străine.