E incredibil cât de curând învățăm,
să nu mai plângem...
Nu mai privim dincolo de garduri...
Traversăm pe partea cealaltă...

Viața se retrage, târâși... ca o meduză
cu tentaculele sale uscate,
înspre înăuntru... Mereu mai comfuză...
Rece durereii... Nonconformistă-n păcate...

Carapacea uscată,
robotizată,
ce-i suntem noi,
nu-și mai plânge destinul...
n-o mai purifică
bătranele ploi...