Un bocet trist se auzea
Din cimitirul apăsat
De greutatea pietrelor de marmură
Ce-acoperă un infinit de
Morți albaștri.



Iar cerul plin de umbre de zăpadă
Și incărcat cu-a vieții taine
Se plimbă ca un uriaș
În căutarea unei margini și-a
Morților albaștri.



Un zgomot plin de ură
Le întrerupe somnul veșnic,
Șoptindu-le că este vremea
Să spargă, să renască, doar...
Morții cei albaștri.