Schingiuiți de coșmaruri,
cu chip transfigurat
de demoni albaștrii,
plâng nebunii...

Sunt fericiți nebunii
când plâng...

Cu brațe rupestre
crescute strâmb
din tenebrele pieptului,
din neînțeles,
din absurd,
Cu aripi angelice
fâlfâind spasmodic
în subteranele
dintre galaxii,
Cu viori dezacordate,
Cu podele ce scârțâie,
Cu cioburi de oglinzi,
plâng nebuni...

Ce frumoși sunt oamenii
când știu să fie nebuni...