și nu mai are rost să trec prin straturi de spaimă
îl iau pe fiecare îmi construiesc pereți înalți mă închid în orice zi
să nu mai aud nimic din lumea asta roasă de nebunie

câteva palme de viață ca atunci când mergi pe un pământ arat inutil
câteva semințe de sens din care mai crește un arbust de ore
să mă hrănesc să las în urmă pagină după pagină om după om
eu după eu

joaca asta de-a literele este mai grea decât mersul împotriva sorții
obsesia căutarea neliniștea își întorc rădăcinile ascuțite
și sapă întruna sapă în mine cu perfecțiunea unui Dumnezeu fierar

rămân un timp inertă
în scrisul acesta nu mai există sensuri vitale