Aseară au venit doi oameni cu niște lopeți
Și m-au dezgropat pentru a nu știu câta oară
M-au scos din tărână, dintre ai mei,
M-au învelit în plastic și m-au aruncat într-un portbagaj.
Timpul începuse să treacă și pentru mine ca și pentru cei care ma dezgropaseră
Am început să amețesc,
Iar când portbagajul s-a închis am leșinat.
M-am trezit într-un parc, îngropat din nou
Simțeam prezența vechilor prieteni, a viermilor, a larvelor,
A melcilor de pământ care afânau țărâna în jurul meu
Îmi dădeau un sentiment de siguranță
Aveam rădăcinile amorțite încă, iar frunzele începuseră să mi se ofilească.
Cu toate acestea fotosinteza revenise la normal.
De-abia acum aud murmurul
A sute de mii de voci de oameni
Vocile celor care au inventat timpul…
Ca să întârzie,
Vuietul milionelor de mașini, al sutelor de trenuri subpământene,
Al zecilor de milioane de inimi care bat incă unele pentru altele
Sau numai pentru ele însele.
Mai aud un murmur foarte slab
Cel al copacilor din parc
E șoapta unor deținuți ce vor să evadeze:
Nu mai suntem demult lemn pentru cruce!